douazeci si opt [nimic]
n-am mai iesit din casa de 2 zile. ma simt slabita. ma simt un bolovan. poate chiar sunt. azi am gasit poeziile mele… o parte. si ma uitam la cum au trecun anii. sunt aproape 3 ani de cand n-am mai scris nimic semnificativ. doar mazgaleli pe foi pierdute printre cursuri uitate in dulapuri. ce viata trista are poezia mea. la fel ca mine. nu pot sa scriu despre nimic 
douazeci si sapte [despre infern si alti demoni]
ma intreb daca intr-o alta viata ar fi fost altfel. nu’sh… nu mai simt nimic. sunt ceea ce dispretuiesc. frustrata… nervoasa… lipsita de idei creatoare. lipsita de sentimente…imi tot evaluez sistemul de valori si ma tot intreb “dar eu cat si ce reprezint?”. dubios.
am avut un vis ciudat. se intampla demult. lumea era a mea. iubeam cu fluturi care simtem ca-mi zboara din ochi, si-mi era teama ca se vede. iubeam fara certuri legate de cine se duce la magazin. fara certuri legate de cine, ce, cand a zis. iubeam in poezii si in melodii si in ploi calde de vara cu miros de pamant jilav. lumea se rezuma la atat si era al dracului de bine.
dar nu ma plang. nu e bine sa mananci rahat atunci cand nu e cazul. iubesc si acum… dar nu total, nu intreg, nu supus si fara cale de intoarcere. nu cu nebunia aia de 17 ani. iubesc franturi… o privire, o atingere, un miros, o anumita parte din intreg, o strangere de mana, un clipit, o anumita gluma sau o anumita expresie, un gest. impreuna sunt ceea ce o sa imi lipseasca. ceea ce o sa tanjesc sa recapat atunci cand universurile se vor destrama.
nu cred in paradis pentru ca am fost in iad. si de acolo nu m-a scos nici un dumnezeu. doar privirea lui. doar glumele lui. doar mana aia care mi-a fost intinsa si pe care am am strans-o atat de tare incat acum ma gandesc daca nu cumva am ranit-o. poate ca da, dar scuza mea este ca am stat prea mult in infern pentru a mai gandi si a nu dori sa ies.
iar asta imi aduce aminte de cel ce imi este tata si m-a indepartat si m-a lasat singura sa sufar si sa-mi doresc moartea ca pe o binecuvantare. acel tata pe care nu l-am impresionat nici macar cat cu o clipire a pleoapelor atunci cand mi-a vazut carnea mainii sangerand. acel tata care mi-a intors spatele si nici macar nu mi-a intins un deget sa ma scoata din mocirla. acel tata pentru care am sacrificat si as sacrifica orice. el ma intreaba azi de ce sunt asa rece cu el. de ce m-am idepartat de el si nu ii vorbesc asa cum obisnuiam.
te doare sa pierzi un parinte. dar te darma sa vezi ca si al 2-lea parinte e pierdut si iti intoarce spatele nemiscat in fata sentimentelor care te coplesesc si te arunca in cel mai indepartat infern.
