Imi atinge corpul si simt cum nebunia imi iese prin fiecare por al pielii. Ma zbat la limita dintre real si imaginar, dintre suferinta si fericire, dintre el si mine. De parca ar conta… de parca ar mai conta.
Noaptea imi patrunde in casa, in suflet, in minte… amestecata cu sunete de ambulante si piane dezacordate. Tam pam pam… Crezi ca sunt nebuna? Inca nu m-ai cunoscut cu adevarat.
Cine defineste normalitatea? Care psihopat cu apucaturi de maniac? Gandurile imi pasesc incet prin cap, cu grija… sa nu scartaie podeaua cerebrala. Sa nu imi dau seama ca pun stapanire pe mine. Trebuie sa ma controlez cand vorbesc cu oamenii. Trebuie sa par normala. Sa zambesc. Sa spun vorbe amuzante. Vorbe inteligente. GLume. Clipit incet si lasciv din pleoape. Cacat imprastiat pe pereti. Cam asta e. Nu mai e nimic de zis. AI un job serios. Oamenii iti spun “doamna” cand tu abia te agati de realitatea in care ti se spune sa traiesti.
Si ce se intampla daca plec? Intr-o zi. Pur si simplu. Plec. Din viata lui. Din viata mea. O sa ne parasesc pe amandoi. O sa ii las lui toata persoana mea, toata viata mea, tot ce mai am, si o sa plec. O sa imi simta dorul? O sa isi dea seamaa ca am plecat? ca nu mai sunt a lui. Ca nu mai sunt a nimenui. Dar am fost vreodata a cuiva? Poate ca un obiect era mai fericit, sters de praf si ingrijit o data pe saptamana. Sufletul meu nu primeste atata atentie. Sunt o stapana idioata si nerecunoscatoare.
Ce ai putea sa iubesti la mine? Ce ai putea sa minti? Cum ai putea sa te mai tai in mine, cand mi-am tocit firea mai mult ca o piatra de rau? Cum ar putea sa iti fie dor de mine, cand nici nu ma cunosti de fapt. crezi ca ma cunosti? Crezi? Nici eu nu ma cunosc. Dar am invatat sa ma tem de mine.
Cacat… cacat.. cacat… asta e totul!
