douazeci si opt [nimic]
n-am mai iesit din casa de 2 zile. ma simt slabita. ma simt un bolovan. poate chiar sunt. azi am gasit poeziile mele… o parte. si ma uitam la cum au trecun anii. sunt aproape 3 ani de cand n-am mai scris nimic semnificativ. doar mazgaleli pe foi pierdute printre cursuri uitate in dulapuri. ce viata trista are poezia mea. la fel ca mine. nu pot sa scriu despre nimic 
douazeci si sapte [despre infern si alti demoni]
ma intreb daca intr-o alta viata ar fi fost altfel. nu’sh… nu mai simt nimic. sunt ceea ce dispretuiesc. frustrata… nervoasa… lipsita de idei creatoare. lipsita de sentimente…imi tot evaluez sistemul de valori si ma tot intreb “dar eu cat si ce reprezint?”. dubios.
am avut un vis ciudat. se intampla demult. lumea era a mea. iubeam cu fluturi care simtem ca-mi zboara din ochi, si-mi era teama ca se vede. iubeam fara certuri legate de cine se duce la magazin. fara certuri legate de cine, ce, cand a zis. iubeam in poezii si in melodii si in ploi calde de vara cu miros de pamant jilav. lumea se rezuma la atat si era al dracului de bine.
dar nu ma plang. nu e bine sa mananci rahat atunci cand nu e cazul. iubesc si acum… dar nu total, nu intreg, nu supus si fara cale de intoarcere. nu cu nebunia aia de 17 ani. iubesc franturi… o privire, o atingere, un miros, o anumita parte din intreg, o strangere de mana, un clipit, o anumita gluma sau o anumita expresie, un gest. impreuna sunt ceea ce o sa imi lipseasca. ceea ce o sa tanjesc sa recapat atunci cand universurile se vor destrama.
nu cred in paradis pentru ca am fost in iad. si de acolo nu m-a scos nici un dumnezeu. doar privirea lui. doar glumele lui. doar mana aia care mi-a fost intinsa si pe care am am strans-o atat de tare incat acum ma gandesc daca nu cumva am ranit-o. poate ca da, dar scuza mea este ca am stat prea mult in infern pentru a mai gandi si a nu dori sa ies.
iar asta imi aduce aminte de cel ce imi este tata si m-a indepartat si m-a lasat singura sa sufar si sa-mi doresc moartea ca pe o binecuvantare. acel tata pe care nu l-am impresionat nici macar cat cu o clipire a pleoapelor atunci cand mi-a vazut carnea mainii sangerand. acel tata care mi-a intors spatele si nici macar nu mi-a intins un deget sa ma scoata din mocirla. acel tata pentru care am sacrificat si as sacrifica orice. el ma intreaba azi de ce sunt asa rece cu el. de ce m-am idepartat de el si nu ii vorbesc asa cum obisnuiam.
te doare sa pierzi un parinte. dar te darma sa vezi ca si al 2-lea parinte e pierdut si iti intoarce spatele nemiscat in fata sentimentelor care te coplesesc si te arunca in cel mai indepartat infern.
douazeci si sase [a perfect circle- gravity]
ce frumos e cand o melodie spune ceea ce ai vrea sa spui tu… cand notele arata ce simti si versurile ametesc starea. sunt dezamagita. de mine. de ce e in jurul meu. ma simt singura. mai singura ca niciodata. o sa fii langa mine cand cad? o sa stii sa intinzi o mana sa ma prinzi cand nu se mai poate?
inca ma mai intreb de ce am ales sa traiesc. de ce am ratat atunci cand am avut ocazia? am fost acuzata de lasitate, insa acuzatorii… acei mantuitori de care iti ziceam, habar nu au ce inseamna suferinta in stare pura. acea stare de sufocare, de limita, de alunecare undeva sub nivelul suportabilului. atunci cand nici alcoolul, nici drogurile, nici dumnezeu nu te mai pot ajuta. dar ei vin si iti spun ca ai fost las si te judeca in ipocrizia si idiotenia lor. esti bubos, esti urat, esti inutil, esti demn de mila. esti obligat sa traiesti printre ei, si sa fugi de tine. poti sa te si ascunzi?
Lost again, broken and weary
Unable to find my way
Tail in hand, dizzy and clearly
Unable to just let this go
I am surrendering to gravity and the unknown
Catch me, heal me,
Lift me back up to the sun
I choose to live…
I fell again, like a baby
Unable to stand on my own
Tail in hand, dizzy and clearly
Unable to just let this go
douazeci si patru [mantuitori falsi]
e verde totul si trist. intre ciocan si nicovala, prefer sa fiu dumnezeu… dar se pare ca nu sunt decat pacatosul care si-a gasit prea multi mantuitori pe care nu stie daca sa ii mai creada. toti imi vor binele si mantuirea, orbiti de propria lor mizerie lumeasca. eu sunt pacatosul rastignit. eu sunt iuda. eu imi tradez mantuitorii si punga cu bani intarzie sa apara.
imi bubuie capul si nu stiu daca sa il cred. ceva in mine tremura, si stiu ca nu e adevarat. imi tradez falsii mantuitori si ma tradez si pe mine. azi si ieri si maine dumnezeu nu ma iubeste. sunt cazuta in dizgratie. nu va apropiati! buba se ia. si va murdariti si mai rau decat sunteti. se poate mai rau de atat?
douazeci si doi [mizerie]
am scris despre mizeria umana pe “4 bani…” si am impresia ca nu am spus tot. de fapt chiar nu am spus. ma cenzurez. ma cenzurez pana si pe propriul meu blog. incerc mesaje ascunse. atat de ascunse incat nimeni nu isi da seama. ma cenzurez zi de zi, si cu toate astea nu e de ajuns. oamenii sunt tot nemultumiti. el este tot nemultumit. si m-am saturat sa ma simt un om de cacat, cand stiu ca nu sunt. m-am saturat sa ma simt incapabila cand stiu ce pot. m-am saturat de tot rahatul asta si simt ca a ajuns mai mare decat pot eu sa suport. mai mare decat pot eu sa inghit. si de fapt nu e nimic de reprosat… si totul. ma simt fortata sa fac si sa simt chestii care nu imi stau in fire. eu vreau sa iubesc neinteles. obsesiv. paranoic. eu vreau sa ignor ceea ce nu imi place. eu vreau sa fiu asa cum sunt. nu am nevoie de iubire materiala si nici de realitate. nu vreau sa fiu alta. imi simt sufletul maltratat si ciopartit intr-o relatie in care iubirea cunoaste doua valente complet diferite…
nouasprezece
nu sunt acra si antipatica si nici nu am privirea rece. sunt doar plictisita si satula uneori. stii… ca atunci cand ai mancat o mancare prea mult timp si te ia cu greata numai cand te gandesti la ea. i need some time with myself to figure me out.
sunt satula de vise cu masini de spalat si aspiratoare. de vise de fornetti in slobozia. de vise de casatorie cu un bou. de vise de mare duoamna. de vise tampite si cretine. nu, nu sunt ale mele. inca nu am decazut din statutul de fiinta rationala cu tente de irational. visele mele sunt simple dar amuzante si colorate. eu imi traiesc visele. uneori. iar atunci cand nu pot sa le traiesc, ma gandesc la ele, zambesc si merg mai departe. nu ma transform intr-un sclav al lor.
eu vreau doar liniste si cafea. tigari. muzica. un covor colorat si pufos pe care sa ma intind.
nu ma simt vinovata ca ii judec pe ceilalti. sunt ipocrita atunci cand incerc sa ma mint si sa mint ca eu nu judec oamenii. cu totii o facem, zi de zi. dupa diferite criterii. unii judeca dupa numarul partenerilor de sex, altii dupa haine, altii dupa familie… and so on. dar eu am bunul simt sa o recunosc din cand in cand si sa incerc sa nu ma ghidez dupa asta. plm. e vb de standarde sau de principii sau de educatie. nu stiu. eu nu suport oamenii dobitoci. atat. pe ei ii judec pentru lipsa de inteligenta.
ultima parte era pentru “4 bani…” mai mult.
ma deprima ca exista oameni mai buni decat mine. imi vine sa imi bag pula in tot ce fac si sa ii las pe ei. doar se descurca atat de bine! ce nevoie mai au si de tampeniile mele? si oricat as incerca, tot or sa existe! si o sa uit ca sunt altii mai prosti decat mine si o sa ma simt complexata.
eu nu stiu sa fac nimic perfect. stiu de toate, si nimic.
saptesprezece
am ramas fara muzica in mine. am ramas fara carti in mine. oamenii isi arata mizeria lipita de sufletele goale. put. jegul le iese din ochi, si din guri in timp ce incearca sa arunce cu viermi spre mine. ma feresc, si ma feresc… dar mizeria asta vascoasa a lor se lipeste si de mine. nu vreau sa ma inec. nu vreau sa fug sau sa ma mai ascund. fiecare raset ma loveste in crestetul capului, fiecare privire ma frige, si ma gandesc ca sunt o fiinta rationala, si pot sa depasesc amanuntele. dar imi simt creierul imbibat peste refuz de aceste amanunte pe care nu mai am unde sa le gazduiesc.
de data asta fara amsterdam, fara india, fara egipt, fara cafea sau ceai. de data asta sunt obosita si nervoasa. poate altadata. poate intr-o zi cand cine stie, o sa reusesc sa devin si eu un mare cacat si nu o sa mai critic pe nimeni. o sa ma integrez in veceul universal, o sa stau in buda mea fericita, cu cei douazeci de plozi ai mei si o sa put asa de tare incat nu o sa mai simt mirosul celorlalti. pana atunci insa, nu pot sa fiu multumita… sau sa am alta stare decat aia ca cineva se pisa pe mine de undeva de sus si eu nu pot sa fac nimic.
cincisprezece [marturisiri]
azi m-am lovit. mi-a intrat un ciob in inima. am incercat sa il scot cu un ac, si mi-a sarit acul in ochi. ah. mor. ce emo sunt! 
) numai ca nu plang, si suferinta mea de fapt nu e a mea. e o chestie pe care mintea mea o creaza cand ma plictisesc. ti-am zis ca imi place sa merg in parc si sa stau sa ma uit la oameni, imaginandu-mi diverse povesti dramatice [sau nu] pe care cred ca le traiesc? dupa felul cum merg, dupa cum vorbesc, dupa cum sunt imbracati, dupa expresiile fetelor… and so on. e o chestie sa stii… trece timpul. imi pare rau ca nu fac asta mai des. desi exersez pe strada, in baruri, in magazin… fiecare om are o poveste nespusa de transmis… eu ce poveste am? de fapt… stiu. dar m-am saturat de ea. sau m-am saturat sa incerc sa o spun.
as mai spune chestii… dar ma enerveaza ca citesc oamenii. BAH! NU MAI CITITI! FUCK OFF! nu vreau! am chef sa va jignesc, si sa va spun ca sunteti niste retarzi imputiti si imbecili, ca habar nu aveti pe ce lume traiti. ca mi-e mila de voi. ca imi place sa rad de voi pe 4bani. ca nu valorati nici macar atat, dar am fost indulgenta. ) ah… sunt o draguta! amabila ca intotdeauna. si morocanoasa. dimineata si cand imi vine ciclul. inchid paranteza.
aseara mi-am dat seama ca am ranit multi oameni. si le-am facut rau, facandu-mi mie rau. si i-am pierdut. de ce le-am facut rau? pentru ca… nu stiu… cred ca inconstient imi doream sa sufere si ei o mica parte din ce simt eu. vroiam sa vad cat pot sa tina la mine. aveam nevoie sa tina la mine. si au tinut. pana cand n-au mai putut. si eu m-am innecat. stii… alcoolul e ca un algocalmin. trece durerea pe moment. dar apoi revine, si iei iar si iar… durerea nu trece… tu devii rezistent si ai nevoie de mai mult… pana cedezi fizic. sau psihic. n-am murit. uite ca m-am ridicat. poate asta e cea mai mare realizare a mea. m-am ridicat de undeva de la 6m sub pamant, si am de gand sa urc. nu o sa mai zbor. mi-am dat seama ca nu sunt centrul universului, sau ca cel putin lumea nu se invarte in jurul meu. asa ca acum pot sa merg. si cand mergi, nu mai zbori peste cadavre. le calci si le strivesti in drumul tau. ma rog… metaforic vorbind. ca eu ma mai opresc sa mai si stau de vorba cu ele uneori. ) din cauza ca pana acum zburam. imi revin repede, pentru ca invat repede si ma adaptez. hih. sunt un animal superior. bow to me! )
paisprezece (cele 30 de porunci)
- sa nu mai arunc sosetele sub pat
- sa mananc mai repede
- sa nu mai vorbesc asa mult
- sa fiu mai atenta
- sa ascult
- sa fac patul dimineata
- sa nu mai las lucrurile imprastiate
- sa spal vasele
- sa nu mai injur
- sa nu mai beau
- sa glumesc mai putin
- sa nu mai uit
- sa nu mai ascult muzica tare
- sa nu mai imi las bocancii la usa
- sa nu mai imi las bocancii langa pat
- sa nu mai imi las bocancii langa dulap
- sa nu mai insist
- sa duc gunoiul si sa fac curat
- sa nu mai stau mult in magazine
- sa nu mai taversez strada aiurea
- sa fiu atenta pe unde merg
- sa nu mai zic “tigani” in tramvai
- sa nu mai ragai
- sa nu mai vorbesc asa mult
- sa nu mai dorm pana tarziu dimineatza
- sa nu ma mai joc cu cateii
- sa nu mai stau sa mananc si prajitura la cantina
- sa fumez mai repede
- sa merg mai repede
- sa beau berea mai repede
gata… cedez… mai sunt. dar nu mai am rabdare si nervi sa le insir. cum dracu sa le fac pe toate, cand sunt asa multe??? si sa vreau, n-as avea cum!!!!!!!
treisprezece (cu ghinion)
ere
cere
tacere
inviere
uitare
ere
er
e
